Elaborarea unui instrument de cunoaştere/autocunoaştere a personalităţii

După cum ştim, personalitatea are o multitudine de definiţii, dar din punctul meu de vedere, definiţia lui G. Allport este foarte completă: “O constelaţie dinamică a însuşirilor psiho-fizice, proprii fiecărui individ care îi determină gândirea şi comportamentul.” Allport se referă la trei tipuri de trăsături: “cardinale”, “principale” şi “secundare”. Înţelegerea şi cunoaşterea personalităţii unui elev sau a oricărei fiinţe umane, a determinat o explozie a tendinţelor de cuantificare şi de cunoaştere a persoanei cu ajutorul testelor, psihotehnicii  şi a psihologiei aplicate.

Practica pedagogică demonstrează că în domeniul instrucţiei şi al educaţiei, strategiile didactice identice generează rezultate diferite. Pentru o acţiune eficientă, orice educator trebuie să renunţe la tipare unice şi la prejudecăţi şi să-şi direcţioneze acţiunea bazându-se pe cunoaşterea capacităţilor, intereselor şi atitudinilor elevilor. Fiecare educator trebuie să caute în elevul său ceea ce este mai bun şi să pună în valoare potenţialităţile fiecăruia. Tendinţa actuală de individualizare a formării şi instruirii, impune dezvolatrea la profesori a imţului diagnostic şi utilizarea unor metodologii adecvate de cunaoştere.

Pentru a diagnostica şi a interveni corect, profesorul trebuie să identifice precis dificultăţile de învăţare, trebuie să ajungă la rădăcina problemei. Pentru a cunoaşte capacităţile fiecărui elev, profesorul trebuie să efectueze mai multe probe pentru testarea fiecărei sarcini dintr-o “ierarhie a procesului de învăţare”, iar rezultatele vor indica ce sarcini pot fi sau nu îndeplinite de fiecare elev. Aici nu contează rezultatele mediilor obţinute de elevii unei clase şi nici rezultatele unui elev, ci faptul că, de exemplu, un elev a rezolvat 7 probleme din 10. Contează  care au fost făcute şi care nu. Şi aşa se poate determina cu ajutorul testelor capacitatea fiecărui elev, iar profesorul îşi va da seama cât poate cere de la fiecare elev.

Există aspecte care influenţează negative evaluările realizate de profesori. Cum ar fi lipsa de competenţă sau subiectivismul, s-au dovedit a fi dşunătoare. Un exemplu ar fi etichetarea negativă care duce la “stigmatizare” şi apoi la „demotivare” şcolară. Alt aspect este imagine ape care şi-o face profesorul despre un elev, adică elev bun, mijlociu sau slab. Ştim că acest lucru influenţează notarea pe baza că elevii buni nu pot avea decât performanţe bune, iar cei slabi nu se pot plasa decât la un nivel scăzut. Un educator correct va nota după răspunsul primit la o întrebare anume pusă de professor.

Există numeroase căi prin care putem cunoaşte un elev, dar trebuie să subliniem faptul că psihologia este o ştiinţă probabilistică, prin cunoaşterea psihologică nu se ajunge la certitudine, fiind doar o cunoaştere probabilistică. De aceea, în domeniul psihologiei nu stabilim un diagnostic, ci un prognostic.

Cunoaşterea în domeniul aptitudinilor este mai avansată când se pune problema cunoaşterii trăsăturilor de caracter, subiecţii activează mecanisme de apărare, etalează doar aparenţe în spatele cărora ascund trăsăturile autentice. Pentru a evita neajunsurile s-au înregistrat reacţiile subiecţilor în situaţii imaginare, dar şi aceste instrumente au dezavantaje, deoarece trebuie demonstrată corespondenţa dintre manifestările subiecţilor în situaţia imaginară şi cea reală.

Există o tendinţă unanim acceptată de împărţire a metodelor de cunoaştere în două categorii: - metode clinice (observaţia, convorbirea şi metoda biografică) şi metode psihometrice sau experimentale (experimentul, testul şi chestionarul). Din punctul de vedere al scopului, metodele clinice îşi propun o cunoaştere cât mai amănunţită a persoanei, în timp ce metodele psihometrice  se orientează spre stabilirea rangului persoanei, poziţia sa în raport cu o populaţie normală. De aceea, orientarea predominantă în cazul metodelor clinice este cea calitativă, iar în cazul metodelor psihometrice este cea cantitativă.

În legătură cu gradul de precizie şi obiectivitate, metodele psihometrice sunt mult mai excte, specificându-se de fiecare dată limitele d eroare. Metodele clinice au un grad mai scăzut de  obiectivitate, deoarece depind de subiectivitatea celui care face analiza.

Voi vorbi despre metoda psihometrică de cunoaştere, mai precis despre: chestionar, test şi experiment.

Chestionarul este un set de întrebări, bine organizate şi structurate pentru a obţine date cât mai exacte cu privire la o persoană sau un grup de personae, şi ale căror răspunsuri sunt consemnate în scris. Este cea mai obişnuită metodă de colectare a datelor şi se bazează pe autoraportările subiecţilor la propriile lor percepţii, atitudini sau comportamente, mai ales când investigaţia cuprinde o populaţie mai largă.

Marele avantaj al chestionarului este că valorizează introspecţia şi prin aceasta investigatorul măsoară percepţii, atitudini şi emoţii subiective. Pot fi repetate şi prin observaţie , dar după cum am constat anterior, deseori legăturile dintre comportament şi unele stări interne nu sunt mereu reale.

Principalul dezavantaj este acela că noi nu suntem siguri dacă persoanele dau raportări ale propriilor simţăminte. Tendinţa de faţadă pe care unii o manifestă, îi determină să-şi ascundă sentimentele şi atitudinile care nu sunt acceptate social. Acest dezavantaj este sporit în cazul chestionarului faţă de convorbire, deoarece nu există un contact direct cu subiectul şi nu avem indicii cu privire la sinceritatea răspunsurilor.

Metoda testelor – deşi este una dintre cele mai folosite metode pentru cunoaşterea psihologică a persoanei, nu se recomandă a fi utilizată decât de specialişti şi atunci cu mare prudenţă, interpretarea rezultatelor făcându-se numai în funcţie de valoarea diagnosticată a testului.

Funcţia principală a testelor psihologice este de a măsura difernţele dintre indivizi în diferite situaţii. Cu ajutorul testelor putem obţine, într-un timp relativ scurt, informaţii destul de precise, cuantificabile, obiective şi se poate formula un pronostic. Există numeroase definiţii date testului, dar într-o definiţie sintetică este o probă standardizată din punct de veder al sarciniipropuse spre rezolvare, al condiţiilor de aplicare şi instrucţiunilor date. Elaborarea unui test presupune o activitate de cercetare laborioasă prin care se stabilesc structura internă a testului, aspectele psihologice, precum şi sistemul de evaluare şi valoarea pe care o are pentru cunoaştere şi predicţie. Testele s-au dezvoltat într-un ritm accelerat, utilizându-se în present în practica psihologică peste 10.000 de teste.

În acest fel, putem distinge următoarele categorii de teste:

- teste de inteligenţă şi dezvoltare mintală care măsoară aptitudinea cognitivă generală

- teste de aptitudini şi capacităţi care măsoară aptitudinile de grup cele specifice

- teste de personalitate care măsoară însuşiri de temperament şi caracter, iar acestea se împart în două categorii: teste obiective de personalitate şi tehnici proiective  în încercarea de a studia inconştientul

- teste de cunoştinţă sau docimologice care măsoară nivelul cunoştinţelor acumulate de subiecţi

Există însă câteva obiecţii aduse testelor de psihologie:

- testarea psihologică presupune etichetarea unui individ, fapt care poate avea consecinţe negative, dăunătoare subiectului

- aceste teste nu sunt suficient de valide pentru a fi folosite în luarea unor decizii individuale;

Trei aspecte sunt importante în legătură cu utilizarea testelor în şcoală:

- diagnosticul şi tratamentul dificultăţilor educaţionale

- selecţia şi repartizarea elevilor la nivelul educaţional potrivit

- validarea psihometrică;

Diagnosticul presupune identificarea surselor care generează diferite probleme. Un exemplu ar fi acei copii care deranjează ora sau au un comportament neadecvat. Logica ce stă la baza folosirii testelor în diagnostic este obţinerea unei cantităţi maxime de informaţii psihologice folosind un număr minim de teste.

Testele psihologice în selecţie sunt instrumente în grup şi îşi găsesc cel mai bine aplicaţia în selecţia nivelului educaţional şi sunt mult mai bune decât interviurile sau recomandările profsorului.

Prin perfecţionarea şi validarea lor, testele pot să aducă o contribuţie importantă la identificarea factorilor ce conduc la succes sau eşec, deci la dezvoltarea teoriilor din domeniul psihologiei educaţionale.

Chestionar pentru cunoaşterea trăsăturilor de caracter

Atribute	Graniţa de casificare prin note				Atribute contrare
	10	8	6	4
Interesant, dornic de a cunoaşte mult					Lipsit de interes
Ataşat de colectv					Individualist
Harnic, activ					Inactiv, leneş
Corect, cinstit					Incorect
De încredere					De necontat
Cu iniţiativă					Fără iniţiativă
Bun cu alţii, altruist					Egoist
Curajos					Lipsit de curaj
Modest					Încrezut
Prietenos					Neprietenos
Perseverent					Delăsător
Interesant					Stresat
Ambiţios, dornic de afirmare					Lipsit de ambiţie
Spirit independent					Dependent
Atent cu ceilalţi					Indiferent, dur
Disciplinat					Indisciplinat
Temeinic, profund					Superficial

Îndrumare pentru aplicarea chestionarului de cunoaştere a trăsăturilor de caracter:

Se notează cu „X” în dreptul notei corespunzătoare pentru fiecare atribut.

Exemplu de apreciere:

Foarte bine   - foarte conştiincios

Bine     - conştiincios

Suficient       - mai puţin conştiincios

Insuficient    - deloc conştiincios

Aceste aprecieri exprimă oglinda trăsăturilor de caracter conturate si oferă date pentru reglarea procesului educativ, prin interacţiunea şcoală - elev - familie.

BIBLIOGRAFIE

1. HĂVÂRNEANU, C., “Cunoaşterea psihologică a persoanei”, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

2. COSMOVICI, A., IACOB, L., (coord.), “Psihologie şcolară”, Editura Polirom, Iaşi, 1998.

3. HĂVÂRNEANU, C., “Metode de cunoaştere a elevilor”, în vol. “Psihologie şcolară”, coord. A. Cosmovici, L. Iacob cap. IV., Editura Polirom, Iaşi, 1998.