Andrei și Piticul

Autor anonim

A fost odată ca niciodată ca-n orice poveste. A fost odată un baiețel pe care-l chema Andrei. Andrei era un copil ca toți copiii: nici prea cuminte, nici prea neascultător, nici prea liniștit, dar nici prea neastâmpărat, ce mai, ca fiecare dintre voi. Dar Andrei, de fire fiind puțin cam încăpățanat, avea o mare problemă: nu voia nici în ruptul capului să spună cuvintele magice: "te rog".

În loc de "Mamă, îmi dai, te rog, apa?" spunea "Mamă, dă-mi apa!", în loc de "Tată, mă ajuți, te rog, să mă îmbrac?", spunea "Tată, ajută-mă să mă îmbrac" și tot așa. Părinții au încercat în fel și chip să-l învețe să spună aceste cuvinte minunate și atât de simple - "Te rog". Nimeni nu știa din ce motiv Andrei nu voia să le rostească. Parcă s-ar fi certat cândva cu ele. Nimic nu reușea să-l convingă. Părinții, ca orice părinți, după multe încercări, deși Andrei nu rostea cuvintele magice, făceau ce le cerea acesta. Până într-o zi...

De dimineață Andrei fusese parcă mai neascultător ca niciodată. Neastâmpărat, obraznic, nimic nu-i era pe plac. Mama era foarte supărata pe el. La un moment dat Andrei îi spuse:

- Mamă, mi-e foame, dă-mi de mâncare!

- Nu așa se cere un lucru, îi răspunse mama.

- Știi bine că eu nu spun cuvintele magice.

- Atunci nu vei primi de mâncare.

Obișnuit ca până la urmă i se va face pe plac, Andrei continua să ceară de mâncare în felul lui. Dar de data aceasta mama era hotărâtă:

- Până nu spui "te rog" nu primești nimic.

Timpul trecea și veni ora somnului de prânz. Cum Andrei era în continuare încăpățanat, se culcă flămând. Și începu să viseze. 

Se făcea că părinții nu-i mai îndeplineau nicio dorință. Stând așa  supărat, apăru lângă el un pitic.

- De ce ești supărat, Andrei?

- Părinții mei nu îmi mai fac deloc pe plac. Dacă le cer să-mi dea ceva, nu-mi dau, dacă le cer să facă ceva pentru mine, nu fac. Sunt foarte supărat.

- Numai pentru atât, se miră piticul. Tu știi că noi, piticii, avem puteri magice și că suntem și foarte buni prieteni cu copiii?

- Nu știam.

- Ei bine, așa este. Și ca să-ți dovedesc, am să te ajut, dar trebuie să faci ce-ți spun. Vrei?

- Da, cum să nu?

- Ascultă-mă bine. De câte ori vrei ca părinții să facă ceva pentru tine, tu nu trebuie decât să-mi rostești numele. Eu te voi auzi oriunde aș fi și, atunci, mă voi face mic, mic, mic de tot, voi zbura lângă urechea lor și le voi șopti să facă ce le ceri. Ei vor crede că vorbele mele sunt gândurile lor și mă vor asculta. Simplu, nu?

- Foarte simplu. Îți multumesc mult. Dar nu mi-ai spus cum te cheamă.

- A, da, uitasem! Numele meu este Te rog. Am plecat. La revedere și nu uita că te voi ajuta întotdeauna.

Andrei se trezi din somn. Gândul îi era numai la prietenul lui din vis. Se gândi să-l încerce. Merse în bucătărie, unde se afla mama sa și-i spuse:

- Mamă, mi-e foame, îmi dai să mănânc? Și imediat după aceea rosti numele piticului: Te rog.

Atunci se petrecu un lucru nemaipomenit. Mama stătu puțin, cu sprâncenele ridicate și foarte atentă, de parcă nu știa ce se întâmplă. Andrei zâmbi. El știa că prietenul său, pe care nu-l vedea de mic ce se făcuse, îi spunea mamei să-i dea de mâncare. Și, într-adevar, mama îi răspunse:

- Da, dragul meu.

"A mers. Am un prieten minunat", gândi Andrei. După ce a mâncat tot, a ieșit afară și le-a povestit tuturor prietenilor despre piticul Te rog, prietenul lor. Bineînțeles că toți care aveau câteodată probleme ca cea a lui Andrei l-au chemat pe pitic în ajutor. Iar piticul abia aștepta asta. De fiecare dată se făcea mic, mic, mic de tot, zbura lângă urechile părinților și nu numai și le șoptea să facă ceea ce le cereau copiii (bineînțeles că numai dacă acel lucru nu era peste puterile celor mari).

Nu credeți, copii? Încercați și voi!